Dedicaţie

Ideea acestei broşuri comemorative mi-a venit cu ocazia unor întâlniri cu foştii elevi, în cursul cărora figura profesorului Schwartz a fost evocată de nenumărate ori.

Alegerea mea ar fi putut viza pe oricare dintre foştii profesori ai renumitului liceu orădean al Ordinului Premontrensis, pe care l-am frecventat între anii 1956 şi 1960.

Aceste şcoli aparţinând bisericii catolice, fondate de marii noştri înaintaşi care au funcţionat odinioară în tot Ardealul, au contribuit semnificativ la ridicarea nivelului ştiinţific al elevilor care le-au frecventat.

Profesori deosebit de bine pregătiţi, cu o vastă cultură, au încercat să transmită elevilor valori nepreţuite precum onestitatea, setea de cunoaştere, bucuria muncii bine făcute, cinstea, moderaţia, respectul reciproc. Au făcut-o cu severitate şi cu înţelegere! Cu exemplul lor personal!

Trebuie să adaug că generaţiei noastre îi fusese insuflat încă din familie sentimentul respectului şi admiraţiei profunde faţă de Şcoală şi Profesorii săi. Trebuie să recunosc că acesta era, pe deplin, în rândul cărora am întâlnit, chiar dacă erau ţărani, muncitori sau brutari, admirabili Învăţători şi Pedagogi.

Această culegere de texte doreşte să fie un omagiu adus marilor Învăţători, marilor Pedagogi şi amintirii Părinţilor mei care, prin cinstea şi corectitudinea lor, au marcat personalitatea unor întregi generaţii de tineri, transpunând în viaţă învăţămintele cunoscutei maxime chinezeşti: dacă vrei să vezi rezultatele muncii tale de un an, plantează flori, pe cele ale muncii tale de zece ani, plantează un pom. Iar dacă vrei să le vezi pe cele ale muncii de o viaţă CREŞTE COPII!

Dar să vorbească despre acest adevăr, foştii elevi!

BARTOS-ELEKES Ildikó

Schwartz Ludovic

(Repere biografice – Schiţă de portret)

S-a născut în 1925 la Arad la data de 30 ianuarie, luna idealiştilor, a visătorilor cu sfârşit tragic, precum Petőfi, Mozart, Eminescu.

Dintre compozitori, Mozart era preferatul. Când a împlinit 15 ani, războiul izbucnise în Europa de patru luni. La 19 ani a trăit grozăvia primului bombardament asupra Aradului şi apoi teama deportării. Acest fapt l-a marcat profund dar nu a povestit niciodată, păstrând adânca recunoştinţă patriei care l-a salvat, rămânându-i credincios până la moarte.

În toamna aceluiaşi an pleacă cu un personal spre Bucureşti pentru examenul de admitere iar drumul, datorită deselor alarme aeriene, a durat trei zile. Aceasta a fost adolescenţa profesorului Schwartz Ludovic.

În 1948 absolvă Facultatea de Fizică şi Chimie a Universităţii din Bucureşti şi lucrează ca inginer într-o întreprindere orădeană timp de un an, după care, în 1948 îşi începe activitatea didactică pe care nu o va mai întrerupe până la moartea survenită în 1988, la data de 22 august.

A fost născut să fie profesor. Nu cred să existe persoană care, după ce

l-a cunoscut, să nu-l iubească, să nu-l respecte. Orele de fizică erau ore în care rigoarea se împletea cu vasta informaţie culturală, cu bucuria descoperirii efortului uman îndreptat spre cunoaştere. Orice formulă scrisă pe tablă era însoţită de citate din Rudyard Kipling (autorul lui preferat) sau consideraţii despre epoca respectivă: epoca lui Newton, a lui Pascal, a lui Leibniz, Einstein şi Bohr, sau Enrico Fermi.

Fotografiile care ne-au rămas de la el redau prea puţin din privirea caldă, inteligentă şi zâmbetul ironic, chiar autoironic, semnul oamenilor superiori, semnul celor înzestraţi. Se supăra foarte rar şi atunci suferea în tăcere, reprimându-şi deziluziile cu acelaşi zâmbet sceptic. Dar iubea oamenii, iar dragostea aceasta spre umanitate înfrângea orice adversitate.

Ca diriginte a fost fără egal. Nu exista elev care să nu fi păstrat ceva din întâlnirea aceasta, de excepţie, un om născut pentru a fi dascăl, născut pentru a dovedi că oamenii trebuie să fie buni, apropiaţi, să se împrietenească şi să se iubească.

Sigur, ştiinţa progresează clipă de clipă, fizica este halucinant de diversă, dar ceea ce Profesorul ne-a învăţat va rămâne cât timp va dăinui cuvântul „om”. Şi aceasta e cea mai de preţ achiziţie pe care o păstrezi din Şcoală şi aceasta e bariera de necrezut care face ca nimeni şi nimic să nu poată înlocui prezenţa Profesorului la catedră.

Cât despre restul ... „Restul e tăcere!”

ing. Cătălin ŞUŞU, Oradea

Acţiunea binefăcătoare a razelor catodice

asupra generaţiei care a trăit în anii războiului

(O evocare oarecum neobişnuită a domnului profesor Ludovic Schwartz)

Azi pare aproape de neînţeles cum a putut generaţia noastră să depăşească starea de şoc cauzată în anii războiului de bombardamente, incendii, mizerie şi foame.

Oraşul în flăcări, munţi de cadavre, starea de asediu, strigătele de ajutor ale fetelor şi femeilor violate de soldaţi ruşi beţi, sunt amintiri cu care nu ne-a fost prea uşor să ne aşezăm din nou în bănci, la şcoală. Care oare dintre profesori ar fi avut curajul să se aventureze în explicarea celor întâmplate? Cine oare ar fi putut să ne vorbească despre idealuri şi ţeluri în viaţă, despre umanism şi respectul faţă de semenii noştri fără ca noi să-l fi huiduit sau în cel mai bun caz, să-l fi luat în derâdere?

Să înveţi? De ce? Pentru ce?

Pentru ca noi înşine, deveniţi adulţi să scufundăm această lume, fără vreun motiv aparent, în sânge şi suferinţă? În acea vreme, profesorii erau în ochii noştri nişte delicvenţi ridicoli, ei, cei care ne învăţau cinstea şi omenia, suportau fără împotrivire, ca îngerii negri ai morţii şi ai păcatului să târască taţii, mamele, sau fraţii noştri pe câmpuri de bătaie însângerate sau în lagăre ale morţii?

Din această cauză şi din multe altele, frecventarea şcolii ni se părea, în anii de după război, de un anacronism rizibil. Străzi în ruină, case arse, gloanţe, puşti grenade, bombe rămase fără stăpân, ne-au fost periculoşi tovarăşi de joacă. Luni de-a rândul, fără să o ştie, profesorii noştri şi-au riscat viaţa în sălile de clasă, deoarece armele şi muniţiile, adunate de noi, le depozitam sub podiumul pe care se afla catedra, ele constituind în timpul pauzei obiectul infinitelor noastre schimburi sau târguieli.

„- Îmi dai zece gloanţe, îţi dau o grenadă de mână”.

Echivalentul unui pistol era o mare cantitate de muniţie.

Cel care a pus capăt acestui înfloritor negoţ a fost un om de serviciu conştiincios. Nu se ştie cum, dar în timp ce mătura sala de clasă, i-a trecut prin cap să măture şi sub podium. Datorită lui, profesorii Liceului Szent-László, (actualul Emanuil Gojdu) nu au sărit în aer. Omul de serviciu a anunţat direcţiunea care la rându-i a mobilizat autorităţile, în special artificierii. Aşa am devenit celebri, imediat după război şi doar la o lună după începerea anului şcolar. În cele din urmă, s-a descoperit că nu numai în clasa noastră, ci în toate celelalte clase, mai mult, în toate şcolile orădene colecţionarea de muniţie a devenit una din pasiunile constante ale elevilor !

Am reuşit poate să evităm o pedeapsă exemplară pentru că autorităţile nu ar fi avut ce face cu atâţia elevi „delicvenţi”, în plus, criza de hrană şi de locuri în închisori au avut o contribuţie deloc neglijabilă la salvarea noastră.

Pentru a înţelege şi mai bine situaţia şcolară din acea vreme, trebuie să amintim lipsa acută de profesori, în special a celor care să predea în limba maghiară. Majoritatea fusese decimată de război, iar mulţi aleseseră calea amăgitoare a pribegiei. Dar dacă pentru materiile umaniste se mai găseau profesori, pentru cele reale aceştia erau greu de găsit. De aceea, alături de conducerea şcolii şi noi, elevii, ne aflam într-o continuă căutare de profesori. În urma unor astfel de căutări s-a reuşit „deturnarea” domnului Schwartz Ludovic (după câte ştiu, de profesie inginer) spre cariera pedagogică. Această „deturnare” s-a dovedit o autentică reuşită, nu numai pentru noi, dar şi pentru traiectoria sa profesională. Foarte curând ne-am dat seama că domnia sa este nu doar un om excepţional de bine pregătit profesional, ci şi un pedagog deosebit de fin şi atent.

Când a intrat în clasă pentru prima oară, a aşteptat cu răbdare să înceteze zgomotul obişnuit şi fără să spună un cuvânt, ne-a lăsat să ne potolim teribilismele juvenile pentru ca toată atenţia noastră să se îndrepte către el.

După ce s-a prezentat, aşa cum se cuvine, ne-a şi adresat prima întrebare încuietoare:

„- Vă place fizica?”

Cu o incredibilă tărie, i-am răspuns în cor.

„- Nuuu...”

„- Urâţi fizica?”

Corul a răspuns cu şi mai mare forţă:

„- Daaa...”

„- În regulă, a spus domnul profesor, atunci m-am liniştit” şi cu această singură frază a găsit cheia către sufletele tinerilor „mânji” care, cu râsete ascuţite, iar apoi cu un „nechezat” şi cu hohote nestăpânite i-au dat de ştire că din acest moment se putea considera omul lor.

În ciuda faptului că eram o generaţie sălbăticită şi că pentru majoritatea dintre noi fizica nu se afla printre ştiinţele preferate, ne duceam cu plăcere la orele sale. Felul său de a se adresa de la suflet la suflet, remarcile spirituale cu care-şi puncta prelegerile ne cuceriseră inimile.

Nici eu nu am putut scăpa atracţiei acestei vrăji şi în scurt timp am înţeles că domnul profesor era nu doar un „profesionist” ci şi un mare amator de literatură, de poezie şi de muzică, o fiinţă umană de care am avut întotdeauna nevoie, la care să pot privi în sus şi pe care tocmai de aceasta trebuia s-o cuceresc neîntârziat.

Dar cum s-o fac când fizica, matematica şi chimia erau atât de departe de mine?

Mă aflam deci în faţa unei autentice dileme. La început nu eram prea atent la orele sale, de cele mai multe ori citeam în spatele tăbliei ridicate a băncii şi-mi ridicam privirea doar la vreo poantă de-a sa. Ca urmare, într-o pauză, domnul profesor m-a oprit şi mi-a spus că înţelege lipsa mea de atracţie pentru fizică, dar că, totuşi, exagerez cu cititul la orele sale. Apoi, într-o doară m-a întrebat ce carte am citit la ultima oră de fizică. „Idiotul” de Dostoevski, i-am răspuns şi am aşteptat să fiu mustrat sau ameninţat. Dar, spre marea mea surprindere, dânsul a spus: „Asta e altceva, aşa e de înţeles”. Mi-a întors spatele şi dus a fost.

Aşa a început o prietenie profesor-elev, necrezut de frumoasă. A fost primul profesor cu care m-am tutuit cu mulţi ani înainte de bacalaureat, bineînţeles, între patru ochi.

Avea domnul profesor un prieten artist care recita fantastic de bine. Nici înainte, şi nici de atunci, nu am întâlnit vreun actor care să-l interpreteze cu atâta măiestrie pe Villon. Şi nu este exclus ca domnul profesor şi prietenul său, actorul, să fi reuşit să sădească în sufletul meu sămânţa miraculoasă a dragostei pentru recitări şi pentru teatru.

Câţiva ani mai târziu, cu puţin înaintea bacalaureatului „Lali” (aşa îl numeam pe atunci) m-a întrebat:

„- Spune-mi, te rog, nicio oră de fizică de-a mea nu a reuşit să-ţi trezească interesul?”

I-am mărturisit bărbăteşte:

„– Ba da, a fost o astfel de oră, aceea în care ne-ai vorbit despre razele catodice. Atât de frumoasă mi s-a părut, încât am simţit că încep să îndrăgesc fizica şi am învăţat lecţia la perfecţie.”

Ironia sorţii, sau poate jocul ei, a făcut ca la bacalaureat, din cele 20-30 de subiecte să-l trag exact pe cel cu razele catodice. Am răspuns cu bucurie, cu faţa înroşită de emoţie!

Datorită lui Dostoevski, dar mai ales razelor catodice, domnul profesor Schwartz Ludovic mi-a dăruit atâta ştiinţă, omenie şi prietenie, mie, nevrednicului elev de odinioară. Iată de ce îi păstrez o amintire plină de dragoste şi de nesfârşită recunoştinţă.

Oradea, la 28 septembrie 1997.

SZOMBATI GILLE Ottó, regizor

Binecuvântată să fie amintirea lui Lóci

În toamna anului 1949, pe când eram elev în clasa a VI-a, Schwartz Lóci a devenit profesorul nostru de fizică. Auzisem că lucrase într-o fabrică importantă şi că o părăsise pentru a veni la şcoala noastră.

Nu-mi amintesc exact, în toate detaliile, prima sa apariţie, prima oră. Am înţeles însă de la început, că nu ne va preda doar fizica, ci că ne va oferi ceva mai mult, dar nu ştiam ce… Mai târziu ne-am dat seama, iar acum putem spune cu siguranţă: a ştiut să ne facă să simţim, pe lângă omenia şi dragostea unui profesor de excepţie, bucuria prezenţei alăturate profesor-elevi.

Din anul şcolar următor, a început să ne predea chimia. Eram prima serie de sacrificiu care urma să termine liceul cu zece clase… Materia era interesantă, dar dânsul era mai presus de ea. Examinator exigent, era întotdeauna binevoitor şi mai presus de toate, spiritual. Dacă spuneam vreo prostie, săreau scântei. Ne sufocam din cauza râsului contenit cu greu, pe care ni-l provocau ironiile sale deoarece nu ridica vocea, iar pe faţă nu i se citeau decât vagi urme de amuzament. Şi în astfel de situaţii impunea respect. Nu se cădea să râdem.

La sfârşitul clasei a VI-a am făcut o infecţie la plămâni. Am căzut la pat. Pentru a nu pierde anul, direcţiunea şcolii a hotărât cu generozitate să fiu examinat acasă de următorii profesori: Závodszki Gyula - matematică, Kun József -

maghiară, Schwartz Lajos - fizică, Péter Sándor - istorie, Fóris Béla - română, Ciurdariu Alexandru – rusă. Fiecare dintre ei a rămas de neuitat pentru mine. Lóci a fost foarte prietenos. Mi-a propus, înainte de examinare, să jucăm „ Nu te supăra, frate ”. Am jucat. A pierdut de două ori consecutiv. S-a făcut roşu de furie. Sau era un actor desăvârşit? Oare de dragul elevului bolnav să fi interpretat şi rolul acesta? De-abia acum îmi pun această întrebare.

La chimie, pe lângă problemele obligatorii, afişa cu regularitate pe o tăbliţă alăturată o întreagă listă scrisă de mână cu probleme facultative. Unele le duceam acasă şi dacă puteam, încercam să le rezolvăm. Lóci se bucura de rezolvarea lor poate mai mult decât noi. Era profesor pur sânge. Ştia să laude mai bine decât să critice.

Mulţi ani mai târziu, la aniversările şcolare, se interesa, de data aceasta în calitate de prieten, amintindu-şi de fiecare dintre noi.

Era deja pensionar, când a venit să mă caute acasă şi nu la policlinică, pentru nişte probleme de sănătate. Trecuseră aproape patruzeci de ani între cele două întâlniri în casa mea. Am discutat îndelung.

Părea obosit. Probabil şi datorită bolii incipiente. Dar s-a transfigurat când a început să vorbească despre nepoţii săi. „Iar încerc să le transmit ceea ce am mai bun în mine.”, spunea. „Asta este îndatorirea mea cea mai importantă.” Sunt convins că nepoţii săi au primit de la el o moştenire spirituală pe care o vor păstra cu sfinţenie.

Mi-l amintesc stând la catedră sau mai degrabă plimbându-se printre şirurile de bănci încet, în sus şi în jos, în haina lui gri, modestă şi vorbindu-ne, explicându-ne tuturor şi fiecăruia în parte, în timp ce noi îl ascultam atenţi într-o linişte desăvârşită, iar privirea sa, vocea sa iradia ceva ce nu vom uita niciodată.

dr. KISS András, medic, Ungaria

Tânărul Lóci

Studiile liceale mi le-am început în 1950 la „preoţi”. Ca diriginte a fost desemnat Lóci. În clasă eram doar băieţi. Prin urmare, se iveau nenumărate probleme disciplinare. Lóci a organizat câteva şedinţe cu părinţii, la care trebuiau să fie prezenţi şi elevii pentru a fi confruntaţi cu părinţii şi traşi la răspundere.

La o astfel de şedinţă Lóci a prezentat situaţia disciplinară imposibilă, plângerile repetate ale preoţilor, cazurile concrete. A menţionat că nenumăraţi elevi strică atmosfera clasei. A atras atenţia că situaţia nu ar fi atât de gravă dacă nu ar fi protagoniştii, cei care creează cele mai mari probleme. Lóci a cerut părinţilor să discute foarte serios cu elevii şi să ia cele mai severe măsuri.

Părinţii au rămas profund impresionaţi. Un tată, Elkán Károly, arhitect cunoscut (creatorul Palatului Reformat), s-a ridicat spunând că trebuie să se pună capăt acestei situaţii intolerabile, că lucrurile nu pot continua în felul acesta şi că elevii indisciplinaţi trebuie pedepsiţi în mod exemplar, mai ales capul tuturor rău-tăţilor. A cerut insistent dirigintelui să dezvăluie numele elevului care prin atitudinea sa deranjează buna desfăşurare a orelor. Lóci, chiar la cererile repetate ale părinţilor, nu a fost dispus să spună numele celui incriminat. Dar la intervenţia imperativă a domnului arhitect, Lóci a pronunţat numele elevului… Elkán

Noi, băieţii, după ce urmărisem încordaţi înfruntarea diriginte-părinţi, schimbarea raportului de forţe şi după pronunţarea numelui – am putut observa cum se dezumflă respectabilul cetăţean al urbei, asemenea unui balon de săpun.

dr. László Miklós, jurist

Îi spuneam doar Lóci

Anul şcolar 1949-50. Liceul de băieţi din Oradea. Oră de fizică. Intră un tânăr în costum de culoare închisă care impune respect. Se prezintă: „Numele meu este Schwartz Lajos şi împreună vom studia fizica şi chimia”. Acesta a fost începutul. Apoi s-a întâmplat miracolul deoarece excepţionala sa pregătire profesională, răbdarea, simţul său pedagogic, perseverenţa, stilul sugestiv de predare, toate au avut un impact unic asupra carierei elevilor săi.

Între noi îl numeam doar Lóci, nu batjocoritor, ci cu simpatie în timp ce la orele sale domnea o linişte deplină, atenţie concentrată şi o disciplină perfectă, liber consimţită, fără nevoia de instrumente de disciplinare a elevilor cărora le impunea prin vasta sa cultură generală, umorul fin, ironia delicată şi modul atractiv prin care preda fizica şi chimia. Urmărea felul în care ne dezvoltam, interesul nostru crescând faţă de ştiinţe, aprecia modul temeinic în care ne îmbogăţeam cunoştinţele, gusta chiar şi glumele noastre adolescentine. Ilustrativă este următoarea istorioară: într-o zi de vară ne-a povestit cum, întâlnindu-se în ziua precedentă cu colegul nostru Lakomcsik László la ştrand, la întrebarea profesorului „Ce faci, Lakomcsik ?” acesta din urmă a răspuns vesel: „Nu fac altceva decât să studiez procesul fizic de răcire în trepte, domnule profesor” după care, plin de importanţă, ridicându-şi picioarele mult deasupra treptelor bazinului, a intrat în apă. Nici de data asta nu l-au deranjat pe domnul profesor hohotele noastre de râs. S-a amuzat copios alături de noi de răspunsul ager al învăţăcelului.

Câţiva ani mai târziu, când l-am vizitat la Liceul nr.4, a fost fericit să afle că toate cunoştinţele pe care mi le-a transmis mi-au fost de un real folos iar munca lui nu a fost în zadar... Ce bine ar fi dacă şi nepoţii mei ar putea avea parte de un pedagog şi profesor adevărat ca Lóci!

Makai Zoltán, inginer electrotehnic

Aeneida la ora de fizică

Figura lui Ludovic Schwartz - Lóci (cum l-au numit generaţii întregi de elevi) - îmi este şi acum, după 43 de ani, clară în faţa ochilor, intrând în clasă în halat alb, cu catalogul în mână.

A fost unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori ai şcolii noastre, Şcoala Medie nr. 4 pe atunci, cu toate că era foarte exigent faţă de elevi. Severitatea a fost atenuată de personalitatea sa plăcută, directă, umorul său, explicaţiile sale în clasă pe înţelesul tuturor. El a ştiut să dezvăluie elevilor misterele fizicii şi chimiei cu mult simţ pedagogic şi profesionalism. Ne-a predat atât fizica cât şi chimia timp de patru ani, nouă, clasei umaniste, formată în majoritate din fete, şi nu ca materii secundare, a predat şi a pretins de la noi tot atâtea cunoştinţe ca în clasele realiste, şi cu succes. Lóci era profesorul pentru orele căruia ne pregăteam sistematic, faţă de care ne era ruşine să nu ştim, chiar mai mult decât atât, în clasă, a fi un bun fizician sau chimist îţi dădea un anumit rang. Că munca sa a avut rezultate deosebite o dovedeşte şi faptul că majoritatea elevilor clasei au ales cariere medicale (asistente, medici, farmacişti, biologi), sau politehnice. Şi-a fascinat elevii nu numai cu vastele sale cunoştinţe de specialitate, ci şi cu deosebita sa cultură. Îmi aduc bine aminte de un episod, pentru că mi s-a întâmplat chiar mie. La o oră de fizică, în timpul ascultării, eu voiam să repet poezia dată ca temă pentru ora de latină care urma. Lóci, care niciodată nu se aşeza în timpul orei, stătea chiar lângă mine, dar eu nu l-am observat, atât eram de adâncit în citirea lui Vergiliu. Nu mi-a spus niciun cuvânt, mi-a luat doar cartea, s-a uitat să vadă ce citesc atât de concentrat şi a început să scandeze minunat Aeneida, apoi a remarcat cu un pic de ironie că învăţatul sub bancă nu este chiar eficient. Mi-a fost tare ruşine atunci. Şi acum, îmi aduc aminte ce senzaţie proastă a fost. Am început să învăţat foarte mult ca să fac uitat acest incident neplăcut. M-a deranjat tare că m-am făcut de minune în faţa unuia dintre profesorii mei preferaţi. Puţini dintre cei din clasă au ales cariera de profesor; eu am devenit profesor de istorie. Pentru mine Lóci a fost totdeauna persoana model. Răbdarea sa, vastele sale cunoştinţe, explicaţiile sale fascinante, întreaga sa personalitate captivantă pentru mine înseamnă şi azi „PROFESORUL”

CIFRA Piroska, profesoară de istorie

Lóci al tuturora

Liceul anilor cincizeci a fost un vis pentru mulţi copii şi puţini au ocupat una din băncile clasei a VIII-a. Iar dacă cineva, prin ironia sorţii, a trebuit să se chinuie în clasele V-VII la şcoala de pe strada Şanţului numită „Texas”, a înfruntat pur şi simplu o altă lume la Liceul pentru băieţi nr. 4 de pe atunci.

În acest mediu neobişnuit, unde elevii păreau nişte furnici în imensa clădire, unde ordinea şi conştiinciozitatea căpătau alte valori, am devenit unul din elevii d-lui Schwartz la chimie şi fizică, şi fără să ştiu şi la „Omenie”. Cei de la şcoala „Texas” unde după părerea noastră, predau profesori exilaţi politic, aveam

parte de o educaţie „diversă”, pe toate planurile. Eu cu încă patru băieţi, am reuşit la Şcoala nr. 4 pentru băieţi, dintre care patru am fost sub îndrumarea renumitului poet, dr. Tóth István, elevi într-una din clasele reale.

În primul an, n-am făcut nicio diferenţă între profesori, toţi erau „o apă şi-un pământ”, am primit note proaste pentru pregătirea mea şi mai proastă, cu excepţia sportului, care era la mare înălţime pe strada Şanţului. Către sfârşitul anului mi-am dat seama, că era o diferenţă între profesori, şi că de noi depindea să scoatem maximum de la ei.

La orele domnului Schwartz nu te puteai plictisi, nici nu puteai distrage atenţia celorlalţi cu vreo prostie, deoarece avea întotdeauna pregătită câte o observaţie, un fel de anecdotă a ne pune la punct.

Domnul profesor avea o siguranţă înnăscută, ceva anume care impunea respect. Nici acum nu aş putea să definesc ce semnificaţie avea acea privire, pe care o arunca asupra clasei, înainte de a deschide catalogul. Oricum nu avea nimic în comun cu cea a altor profesori.

Avea privirea unui păstor mulţumit, care-şi găseşte turma întreagă şi-n ordine, sau care-i caută pe aceia, care se ascund în spatele colegului din faţă ca nu cumva profesorului să i se întipărească în minte figura şi numele lui.

Pe la sfârşitul primului an, au apărut rezultatele temelor copiate la fizică; multe din lucrările mele nu depăşeau nota 2. Cu două-trei ore înainte de închiderea semestrului eram pe punctul de a rămâne corigent la fizică, dar şi la matematică la domnul profesor Beniczky.

A sosit şi ultima oră. Domnul profesor deschide catalogul... după care, cu cel mai mare calm, cheamă trei elevi să răspundă. Eu nu eram printre ei! Văd negru înaintea ochilor: Lóci m-a lăsat corigent la fizică! Cum era să-i spun mamei mele, care şi aşa avea destule probleme, fiind nevoită să-şi crească singură cei trei fii?

I-am căutat privirea, în timp ce-i asculta pe colegii mei, ca să-i arăt nemulţumirea mea adolescentină. N-am reuşit. Clipele următoare mi-au demonstrat că el ştie ce se petrece cu mine. Colegii mei au plecat la locurile lor, el s-a ridicat, şi-a pus stiloul în buzunarul hainei, a aruncat o privire în clasă, s-a uitat la tablă, apoi la mine. A spus liniştit: Miló, fiule, vino aici... În timp ce mă îndreptam spre el, am avut pentru o clipă speranţa dar încă înainte de a ajunge acolo, a adăugat, observându-mi reacţia...şterge tabla! Am devenit roşu, ca para, dar el s-a făcut că nu observă, dar a putut observa, că aş fi făcut cu totul altceva cu buretele pe care îl strângeam în pumn. După ce am şters formulele şi schemele colegilor mei, mai fericiţi decât mine, am trântit buretele la locul lui cu atâta putere, încât totul plutea în praf în jurul nostru. „El” n-a făcut nimic. Poate că nici nu aştepta nimic altceva de la mine, un lucru este însă sigur: nici un alt profesor nu ar fi suportat aşa ceva fără să spună nimic. Dar „El” da, aşa era el.

A început partea a doua a orei, explicaţia. Toată lumea începe să scrie, dar eu nici măcar nu-mi deschid caietul. Mă uit în gol cu faţa roşie îngropată în palmă. Se opreşte din plimbat în timpul celei de a doua propoziţii, aud liniştea, după care din nou vocea lui: Miló (deja nu eram Miló, fiule ) ori scrii, ori ieşi afară din clasă… Nu era nici întrebare, nici atenţionare,mai degrabă o remarcă neutră în timp ce dicta.

Parcă asta aşteptam, (pentru că trebuia să mă aştept la aşa ceva) m-am ridicat fără niciun cuvânt, şi în timp ce 30 de perechi de ochi mă priveau, am trântit uşa în urma mea. Am pribegit pe coridor fără niciun scop, evitând coridoarele dintre clasă şi sala profesorală.

Ora următoare, la încheierea mediilor, profesorul spune în ordine mediile: Kolozsvári ... Mészáros... Miló: 3! M-a trecut! Nu poate fi adevărat! Ar fi greu să descriu ce uşurare a fost pentru mine, pentru că avea tot dreptul şi destule motive ca să mă cadă. De ce n-a făcut-o?

Un lucru e sigur: „El” avea mult mai multă încredere în mine decât eu în el. Atunci am început să privesc cu alţi ochi profesorii, oamenii, când, cum şi de ce fac ceea ce fac. Adevărul este că am învăţat că a dărui încredere fără egoism este un gest de omenie deosebită.

Fiinţa lui excepţională avea efect asupra noastră şi în subconştient.

Acest lucru îl putem dovedi noi, cei cinci din „Texas”, pentru că toţi am terminat liceul şi am ajuns la facultate. Unul a devenit medic, ceilalţi patru au terminat facultăţi tehnice, unde fizica şi personalitatea Domnului profesor Schwartz au jucat un rol deosebit.

Nici la facultate, nici în viaţă nu m-am mai întâlnit cu un om fizician-chimist, ca el, care să-şi expună ştiinţa cu atâta măiestrie.

Punctualitatea lui era legendară. Când el dădea tema de casă, problemele x,y,z şi a pus punctul, atunci s-a sunat de ieşire! Dacă din întâmplare nu era aşa, se uita la ceas, lua catalogul în mână, şi, în acel moment suna.

Bineînţeles că şi proprii mei copii deveniţi adulţi, „Îi” cunosc punctualitatea. Dacă întârzie când vin în vizită la mine şi le fac reproşuri, ei îmi ripostează imediat: „Tati, Noi nu suntem profesorul tău de fizică!”

Domnule profesor, „Lóci” al tuturor elevilor, toţi suntem mândri de dumneavoastră, primiţi rândurile mele în semn de respect personal.

Wedel-Hamburg, 12 august 1996

MILÓ Gyula, inginer, Germania

„dr. Lóczy”

Chiar şi în timpul explicaţiilor se ţinea drept, nu declama, nu dicta, mai degrabă stabilea legătura între subiect şi elevi. Prin transmiterea raţiunii devenea un conductor. Încerca să desluşească efectul, mai bine zis raţiunea în ochii noştri. Nu urmărea cine îl priveşte, ci cine îl înţelege. Îi simţeam permanent pupilele mari, mărite şi mai mult de ochelari, ori de câte ori îmi ridicam ochii. Uneori îi priveam ceafa fix şi când se întorcea brusc, privea direct la mine. Îmi atrăgea privirea şi o capta, cu toate că sunt sigur că la fel se întâmpla cu toată lumea.

Între noi s-a format o relaţie deosebită: pentru că îmi capta atenţia, am devenit mai disciplinat la orele lui şi, în consecinţă, înţelegeam cu uşurinţă acasă materia predată doar după o singură citire, oricum nu aveam timp pentru mai mult. Am calculat că-mi vine rândul în curând, căci ne chema la răspuns în ordi-

nea din catalog, dar în ziua cu pricina, cu toate că citisem lecţia de două ori, Lóczy a sărit peste numele meu. Învăţasem degeaba. Ştiam eu că învăţăm pentru viaţă etc., dar asta nu-i viaţă, gândeam eu. Şcoală, de dimineaţă până la prânz. Apoi un pic de lectură (roman), apoi limba şi literatura română în fiecare zi, îmi lua toată ziua şi încă fără rezultate. Pe vremea când mergeam la grădiniţă, tatăl meu, cu simţul lui pedagogic, îi plătea lui Costel din vecini să mă înveţe limba română. Peste o lună nu numai Costel, ci şi Carol vorbeau fluent ungureşte.

Dar să ne întoarcem la Lóczy, care m-a luat la întrebări după un extemporal. Eu m-am eschivat invocând gramatica imposibilă şi neinteligibilă a limbii române. Între timp numărul lecţiilor predate de Lóczy, şi neînvăţate de mine, creştea şi devenea tot mai apăsător. În imaginaţia mea luase proporţii atât de mari, ca o masă uriaşă, care îmi împingea starea sufletească până la limitele depresiei. Nu mă deprima faptul că nu ştiu, ci conştiinţa faptului că Lóczy credea, sau spera, că ştiu, sau că mă străduiesc să ştiu.

Introducerea sistemului numerelor matricole a pus capac la toate. Pentru mine, faptul că pe braţul stâng aveam un număr şi că eram ţinut în evidenţă în felul acesta, echivala cu marcarea cu fier roşu. Aşa au trecut zilele mele de detenţie fără studiu în şcoala cu miros de motorină, pe care o simţeam ca o puşcărie.

Şi Lóczy tot nu mă scotea la răspuns, până când am rămas singurul fără notă la oral, spre deosebire de alţii, care aveau deja chiar şi două note. Mi se dăduse o lecţie şi la propriu şi la figurat. Dacă învăţam lecţia de zi, îmi făceam tema şi ştiam ceva şi din penultima lecţie, eram asigurat o jumătate de an, până la proxima decepţie. Cred că oricine, sau aproape oricine ar fi învăţat. Eu eram acel „aproape”. Voi învăţa, dar am rămas tot la a nu învăţa. Nu se cade să comentez acum de ce, mă voi referi strict la esenţă, şi de data asta esenţa este Lóczy.

Răspunsul în sine a început cu obişnuita privire încurajatoare cu pupilele lărgite ale lui Lóczy şi a continuat cu bombănitul meu bolborosit care şi acum îmi provoacă un sentiment de penibilitate, şi s-a terminat cu un „m-ai dezamăgit”. „Trei” - a mai adăugat cu pupilele contractate, comentând supărat neştiinţa mea. Acum pot deja formula teza conform căreia mărimea neştiinţei din noi era invers proporţională cu dimensiunea pupilelor lui Lóczy, indiferent de starea vremii şi direcţia vântului.

Lóczy a fost mai mult decât un profesor. Dovadă este faptul că ani de zile a încercat să-mi înţeleagă comportarea. La început a abordat lucrurile numai în mod deghizat, neîndemânatic, pe stradă, ieşindu-şi puţin din rol, puţin cam didactic, fără curaj. Apoi a încercat să-şi facă o imagine despre mine consultându-se cu alţii (aşa mi s-a spus). Cred că s-a autodezamăgit închipuindu-şi despre mine că sunt în stare de mai mult, dar pe baza ideii că o dovadă nu este dovadă, conştiinţa l-a îndemnat să-şi facă o imagine mai completă.

După mai bine de trei decenii după cele întâmplate, cu ocazia unei întâlniri mai „lejere” şi mai ales mai apropiate şi mai destinse de la cafeneaua „Gong”, după ce a renunţat să se apropie de mine cu întrebări indirecte, m-a abordat direct. Nu m-a mai descusut de ce nu am învăţat. Pupilele îi deveniseră la fel cum fuseseră altădată şi zâmbea.

Amintirile mele legate de el nu ar fi complete dacă nu aş adăuga că, de-a lungul activităţii mele de părinte, m-am dedat la a-i certa pe propriii mei copii pentru lâncezeala lor de la şcoală. Controlând performanţele lor, i-am verificat cu privire la câte o teoremă din fizică şi chimie şi m-am trezit că, după o singură citire, îmi amintesc chiar mai mult decât atât, ştiu ceea ce Lóczy se aştepta de la mine să ştiu. Încurajat de acest lucru, am început să le explic materia care urma şi, în timp ce încercam să desluşesc unde este limita lor de înţelegere, urmăream ochii copiilor mei.

Şi cum explicam, vedeam ochii lui Lóczy…, vedeam cu ochii lui Lóczy.

Oradea, 18 iulie 1996

JELICS Gyula, fost elev (1955-1959)

Supărarea glumeaţă a domnului profesor Schwartz

La ora de fizică am studiat maşinile simple; drept temă de casă am primit nişte probleme de rezolvat. Eu, drept să spun, mi-am petrecut după-amiaza citind un roman de aventuri, nu am rezolvat problemele şi m-am dus la şcoală cu ele nefăcute.

Înainte de ora de fizică responsabilul de clasă a verificat efectuarea temelor pentru acasă. La începutul orei de fizică dă raportul profesorului informându-l ca eu nu mi-am făcut tema. Lóci mă întreabă de ce nu mi-am făcut problemele. I-am răspuns că nu am ştiut să le fac.

„-Vino la tablă!” mi-a spus profesorul. Eu am ieşit la tablă încercând să rezolv problema. Problema se putea rezolva pe baza asemănării triunghiurilor. Mă tot uit la desenele de pe tablă, dar nu-mi vine nimic în minte. Arăt două triunghiuri despre care sper că sunt asemenea şi le prezint cu speranţa că le-am nimerit pe cele cerute.

Lóci îmi atrage atenţia - „Nu alea sunt triunghiurile asemenea.”

Nu pot răspunde decât că - „Atunci nu avem altceva de făcut decât să căutăm cele două triunghiuri asemenea.”

Domnul Schwartz, din ce în ce mai nervos, m-a trimis la loc, spunându-mi că n-am decât să caut triunghiurile până le găsesc, dar el îmi dă nota 4.

dr. CSÁKI István, Oradea, fost elev (1956-1957)

Primul rol a lui Anna Széles la Domnul profesor Schwartz

Urma ora de fizică cu Lóci. La sunetul clopoţelului toţi se grăbeau către locurile lor aşezându-se cuminţi în bancă. Lóci vine întotdeauna la timp. Nimeni nu-ndrăzneşte să pândească dacă vine sau nu. Tensiunea e mai mare decât altădată. Era miraculos de frumoasă ora de fizică cu Lóci, numai de n-ar fi trebuit să răspundem, mai ales pe note. Toţi aveau caietele deschise în faţă, inclusiv eu. Toţi mai aruncau câte o privire pe notiţe ca să se autoconvingă că

ştiu şi înţeleg ceea ce s-a predat. Lecţia de zi e rezumatul câtorva cunoştinţe, nu e deloc mult: câteva propoziţii logice introductive la fenomenul fizic. Fenomenul însuşi e explicat logic, ilustrativ, inteligibil şi apare adevărat chiar şi în logica unei comprehensiuni mai slabe. Urmează apoi definiţiile, clare, cuprinzătoare, expuse pe înţelesul tuturor. Totul e simplu şi inteligibil, atâta doar că trebuie să le expui tot aşa, cuvânt cu cuvânt, pentru că ele sunt logice doar în simplitatea lor. Ăsta era lucrul de care ne temeam cel mai mult! Iar de la catedră ne urmărea privirea severă dar omenoasă a unui dascăl ce ne preda fizica cu multă dragoste şi logică dar care, la rândul lui, aştepta aceeaşi rigoare în expunere de la discipolii săi. Uşa se deschidea, apărea Lóci în halatul său albastru, se îndrepta spre catedră cu mersul său săltăreţ, dar totuşi bărbătesc, şi se aşeza. Privirile noastre pline de admiraţie şi respect alunecau în secret pe faţa lui frumoasă, masculină, pe părul său negru, uşor ondulat. Avea un simţ deosebit al timpului lecţiei: ştia cât să dedice ascultării, cât explicaţiilor, experimentelor, desenului, pentru ca fenomenul fizic să fie bine ilustrat, inteligibil pentru toată lumea. Rezerva timp şi pentru a dicta clar cele câteva rânduri cu o rigoare deosebită. Nu depăşea timpii nici unei faze a lecţiei, nu trebuia nicicând să se grăbească sau să alerge prin materie. Termina lecţia la minut, făcea o fixare amănunţită revăzând elementele esenţiale şi-şi mai rezerva şi câteva minute pentru a scrie pe tablă puţina temă pe care se aştepta să o rezolvăm fiecare, independent. Apoi arunca o privire pe ceasul său unde acele indicau deja sfârşitul orei şi spunea: „nenea Pista ar trebui să sune deja”.

Din aceste ore nu lipseau, pe lângă explicaţiile clare, o ţinută didactică exemplară şi un dram de umor fin, presărat ici-colo. Când asculta elevii, din ochii lui iradia severitatea, aşteptările riguroase în numele corectitudinii; se aştepta să răspunzi cu cinste efortului său didactic cinstit. Pe lângă severitate în ochii lui calzi căprui licărea dragostea adultului înţelept, a tatălui iubitor, înţelegerea şi atenţia pe care ne-o acorda omul veşnic copil. Iar noi simţeam, în ciuda emoţiilor avute la ascultare, dragoste, apreciere, respect, bucuria descoperirii de lucruri noi, precum şi o admiraţie involuntară. Umorul fin niciodată nu a fost în detrimentul învăţării, nu s-a dovedit a fi altceva decât scânteieri revigoratoare ale intelectului. Cu aceste ocazii ochii lui căprui deveneau mai zâmbitori, ca ai omului căruia îi place veselia dar acum este de lucru.

Ascultarea ţinea, în general, 10-15 minute; de data asta eram pe la mijlocul activităţii, atmosfera se relaxase deja puţin fiindcă în curând avea să se termine. Deodată s-a deschis uşa, încet, cu intermitenţe. Aşa ceva nu se putea întâmpla la ora lui Lóci! Nimeni n-ar fi îndrăznit să întârzie. Şi totuşi de data asta s-a întâmplat iar în cadrul uşii a apărut Széles Anikó.

Mi-am amintit că în timpul pauzei, după bunul obicei, în spaţiul din faţa catedrei sau în adânciturile ferestrelor, ne adunaserăm în grupuri mici, ne puseserăm unii altora întrebări să vedem cine cât ştie din materia dificilă pe care o avusesem de recapitulat. Unii alergaserăm după explicaţii suplimentare la Fekete Vica, Szatmáry Laci sau Váró Marci: tu ştii cum e treaba asta? La

fel ca toţi ceilalţi şi Anikó încercase să se calmeze convingându-se că şi altora le e foarte frică şi că sunt lucruri pe care nici ei nu le ştiu.

Cu un stil foarte personal, cu gura făcută pungă şi gâfâind ca să facă impresie, făcea apel la înţelegerea colegilor săi adolescenţi: „Hânţelegeţi, nu şthiu nimic, chiar nimic. Hieri ne-am plimbhat în parc phână thârziu, nu ne-am dat sheama cum a threcut thimpul şi e deja ora opt. Mi-e foarthe frică, ce să fac?” Şi toate astea le spunea cu o părere de rău prost disimulată, clipind dulce din ochi.

Apoi, după cum e obiceiul bisericuţelor din clase, am sfârşit prin a vorbi toţi deodată, fără să ne mai continuăm şirul gândurilor, fără să mai răspundem unii altora decât monosilabic. Nici de Anikó nu ne-am mai ocupat, şi altora le era frică ca şi ei.

Acum însă o vedeam acolo, stând în cadrul uşii! Azi ştiu că îşi juca rolul preferat de mai târziu ce avea să o consacre pe scenă şi pe ecrane. Cele două plete blonde i se odihneau larg împletite pe umere ca unei Piroska din balada „János Vitéz”, conferindu-i un aer de dulce victimă inocentă. Îşi ascundea mâinile printre faldurii uniformei albastre cu guler de dantelă. Cu gura întredeschisă gâfâia încetişor. Îşi aplecase capul puţin înainte astfel că ochii mari îi ieşeau şi mai mult în evidenţă. Pleopele îi tremurau exact cât trebuia şi întreaga ei apariţie dorea să-i justifice întârzierea regretabilă. Observăm cu toţii pata albăstrie din colţul gurii sale frumos arcuite. Apoi gura pătată cu albastru de metil s-a deschis producând sunete triste, denotând suferinţa fiinţei ce avea un fular de mătase răsucit în jurul gâtului. „Thovarăşe phrofesor vă rog foarte, foarte mult să-mi ierthaţi înthârzierea. Numai de data aceasta. Vă rog. Am fost la chabinetul medical, mă dhoare îngrozitor ghâtul, abia vorbesc”. Linişte. În tensiunea nervoasă de până atunci urmăream cu satisfacţie şi dorinţă de aventură scena pentru a descoperi sorţii persoanei care îndrăznea să facă aşa ceva. Să întârzii, să nu răspunzi la lecţie, să întrerupi ora, vai ce tragedie! Ce curaj pe Anikó! Ce scandal va ieşi din asta! Doar ştim că e sănătoasă tun şi că în pauză nu-i mai tăcea gura. Lóci îşi va da cu siguranţă seama. Probabil că a convins sora de cabinet să-i vopsească colţul gurii cu albastru.

Privirea ne-a alunecat apoi spre Lóci. Faţa îi era serioasă dar am simţit că dracul nu era atât de negru. De fapt nimeni nu-l văzuse vreodată pe Lóci nervos sau scos din sărite. A ascultat-o răbdător până la capăt, a privit-o lung câteva clipe, s-a gândit puţin, apoi, cu un gest elegant, a trimis-o la loc. Anikó a pornit cu graţia-i caracteristică, cu mişcări languroase de căprioară, aşezându-şi picioruşele în paşi mărunţei. Ascultarea lecţiei de zi a mai continuat un timp dar Anikó şedea, asigurată că nu va mai trebui să răspundă.

Cu mulţi ani mai târziu, cu ocazia unei întâlniri, Lóci a luat-o râzând de umeri pe Anikó: mi-a plăcut şmecheria cu care ai scăpat de ascultare la acea oră de recapitulare. Deja atunci am ştiut că vei deveni actriţă.

Oradea, la 12 august 2003

BARTOS-ELEKES Ildikó, profesoară de franceză

În amintirea domnului profesor Schwartz

Domnul profesor Schwartz, adică „Lóci bácsi”, ne-a fost profesor atât mie, cât şi fratelui meu. Îl cunoşteam nu numai de la catedră, ci şi mai îndeaproape, deoarece ne era prieten de familie.

Era genul de profesor pe care elevii nu-l uită niciodată şi îi rămân veşnic recunoscător. Orele aride de fizică deveneau cu el interesante, pline de culoare; împletea armonios exigenţa profesională cu claritatea şi accesibilitatea, astfel încât chiar şi cei mai puţini interesaţi de fizică veneau la orele sale cu plăcere şi ca urmare nu era nevoit decât rareori să lase corigenţi. Elevii care voiau să dea admitere la facultate nu trebuiau să recurgă la ore particulare şi obţineau rezultate foarte bune la examene.

A fost nu numai un specialist remarcabil, dar şi un om de o aleasă cultură, un pedagog desăvârşit. Întreaga lui fiinţă emana inteligenţă, bogăţie de sentimente, dragoste, înţelegere şi omenie. Neîntrecutul său simţ al umorului ne încânta orele.

Din păcate, a plecat prea devreme dintre noi. Ne lipseşte mult şi noi îl pomenim adesea în familie şi în cercul nostru de prieteni. Mi-aş dori ca şi copiii mei să aibă asemenea profesori şi pedagogi.

dr. HÍDI Ágnes, fostă elevă

Amintiri despre Ludovic Schwartz

Calităţile mele scriitoriceşti sunt mult prea neînsemnate pentru ca să pot reda în mod corespunzător amintirile legate de domnul profesor Schwartz şi să scot în evidenţă calităţile deosebite, de om şi de profesor, ale domniei sale. Consider totuşi, că este de datoria mea să încerc o retrospecţie a celor doi ani în care am fost eleva dumnealui.

Am fost elevi ai unei clase de istorie-geografie şi, aproape fără excepţie, am început liceul cu gândul să nu permitem disciplinelor realiste să „contamineze” celulele creierelor noastre. A fost necesară măreţia lui Ludovic Schwartz pentru a ne scoate din pasivitatea iniţială şi a ne face, pe mulţi dintre noi, să încheiem clasa a X-a în postura celor îndrăgostiţi de fizică.

Relaţiile dintre noi şi domnul profesor au început prin evaluarea nivelului nostru de cunoştinţe. Foarte rapid a ieşit la iveală faptul că, faţă de lipsa noastră de interes doar lipsa de cunoştinţe era mai mare. Pe urmă au avut loc ore, în care verificarea decurgea cam în maniera următoare: necunoscând răspunsul la nicio întrebare, colegul nostru bâiguie ceva. Domnul profesor îl încurajează cu speranţa că totuşi îşi va aminti din lecţia de ieri. La un moment dat figura băiatului se înseninează, în sfârşit „i-a căzut fisa”, şi, însufleţit avânta: „Curentul electric ia naştere prin învârtirea catalogului.” Pauză. Domnul profesor, zâmbind cu tristeţe, remarcă doar faptul că, dacă lucrurile ar sta aşa, omenirea nu s-ar mai confrunta cu criza energetică.

Asemenea răspunsuri îl întristau mai mult pe dânsul decât pe colegii noştri ameninţaţi cu corigenţă.

Cu asemenea gen de răspunsuri „ne-am exprimat recunoştinţa” pentru acele ore despre care se poate scrie doar la superlativ. Este vorba de ore pentru care merita să vii la şcoală chiar şi dacă te aflai în situaţia celor cărora nu le-a plăcut aceasta instituţie, în cele mai multe cazuri rece şi plictisitoare.

La profesorul Schwartz şi cele mai complicate probleme deveneau pasionant de frumoase şi simple. Ne-a condus spre rezolvarea de noi probleme dăruindu-ne emoţia şi bucuria descoperirii soluţiei. Ne-a vrăjit cu bogăţia cunoştinţelor sale şi cu modul părintesc în care s-a apropiat de fiecare dintre noi. Chiar şi fără cuvinte, doar privirea sa caldă şi pătrunzătoare, era capabil să ne transmită credinţă şi putere, să ne evalueze dintr-o ochire cunoştinţele şi gândurile. Chiar când părea obosit, prezenţa sa era vie atât ca profesor cât şi ca om şi acest lucru chiar dacă noi nu păream dornici să învăţăm fizica. De multe ori chiar m-am gândit, oare cine şi din ce raţiune l-a repartizat pe acest profesor deosebit să predea la o clasă la care prostia şi dezinteresul erau adânci.

Ca adult nu mi-a fost greu să găsesc răspunsul.

Deşi, probabil, orele cu noi i-au pus la grea încercare puterea spirituală şi psihică, rezultatele nu au întârziat să se arate. Vraja lui personală ne-a scos pe tot mai mulţi dintre noi din starea de dezinteres. Eu am început prin a mă strădui să răspund bine pentru că mi-a fost ruşine să nu restitui un pic din ceea ce am primit, deoarece ştiam că avea nevoie de asta. Mai târziu, am simţit că numai cu nota zece se poate exprima recunoştinţa pentru ceea ce face pentru noi. În clasa noastră însă, nu a putut pretinde niciodată acel nivel ce s-ar fi putut aprecia cu nota zece.

Apoi, a venit admiterea aşteptată cu multă teamă. Teama noastră îşi avea originea în faptul ca profilul nostru s-a desfiinţat, iar fizica şi matematica au devenit discipline obligatorii pentru admitere. Dar peste admitere am trecut cu toţii şi, fără excepţie, în cazul tuturor, fizica a fost cea care a contribuit mai mult la reuşită. Acest rezultat a fost cu totul deosebit pentru o clasă, care nu cu mult timp în urma vroia să rezolve criza energetică mondială prin învârtirea catalogului.

În ultimele două clase de liceu fizica mi-a predat-o altcineva şi ea n-a fost nici interesantă, nici uşoară, nici frumoasă.

La admiterea în învăţământul superior, la fizică mi-au lipsit doar câteva zecimi până la mult râvnitul zece, cu care se pare că i-am rămas datoare pentru totdeauna celui mai drag profesor.

ANDOR Gabriella, Spania, fostă elevă (1978-1980)

În numele clasei

Lóci. Abia după câţiva ani de la bacalaureat am auzit prima oară acest apelativ. Să spun drept, am fost surprinsă. Din păcate, nu am avut ocazia să-l cunosc în viaţa de toate zilele, dar cu atât mai mult îmi amintesc de el în calitatea lui de profesor.

Parcă îl văd şi astăzi, uscăţiv, în halatul lui albastru, cum se apropia cu paşi uşori de clasa noastră. Ne temeam de severitatea lui. Dintre toţi profesorii el era singurul de care ne temeam să ascundem carnetul de elev, atunci când primeam o notă proastă.

Era zgârcit cu notele. Nu-mi amintesc ca, în cei doi ani, în care ne-a fost profesor, să fi dat cuiva vreo notă mai mare de nouă. Avea darul de a explica foarte precis, sistematizând uneori într-o singură frază câte o pagină întreagă de carte. Niciodată nu ne-a permis să „suflăm” lecţia din carte, în schimb pretindea literă cu literă cele conţinute în notiţe.

În clasa noastră era o singură fată care îndrăznea să îi susţină privirea şi care reuşea să se angajeze cu el în discuţii, chiar după ore. Pe vremea aceea toţi o admiram pentru aceasta pe Gabi Andor. După 15 ani recunosc că Gabi de pe atunci a simţit în domnul profesor Schwartz, dincolo de severitatea cunoscută, omenia.

Era în septembrie 1970, când clopoţelul Liceului de Filologie-Istorie, a anunţat începerea unui nou an şcolar. Eram în clasa a IX-a B. Noi între noi nu ne cunoşteam încă, eram adunaţi în clasa de filologie, formată din elevi din întregul judeţ. Nu-i cunoşteam încă nici pe profesorii noştri. Cochetam cu primele zile de şcoală.

Trecusem deja şi de prima oră de fizică. Amintirile verii încă ne dominau şi nici unul dintre noi nu avea încă chef de învăţătură. În ajunul celei de a doua ore de fizică ne-am înţeles ca, prin persoana şefei de clasă să ne scuzăm la oră, sub motivul că nu am înţeles materia predată în prima oră. Eram cu toţii „agasaţi” pentru faptul că, spre deosebire de alţi profesori, profesorul de fizică a început materia încă din prima oră.

Aşa s-a şi întâmplat. Când domnul profesor Schwartz a intrat în clasă şi foarte repede şi-a manifestat intenţia de a ne asculta, şefa clasei s-a ridicat cu curaj şi a început cu scuza: „În numele clasei ...”. Domnul profesor a ascultat liniştit, iar când a realizat despre ce este vorba s-a întunecat la faţă. A stat câteva momente nemişcat. În clasă nu se mişca nimic, nici chiar aerul. Nu ştiam ce vrea să însemne această tăcere. După un timp a izbucnit. Cu ironie amară s-a întrebat de posibilităţile noastre intelectuale, din moment ce nici chiar lecţia introductivă nu am înţeles-o. A vorbit, bineînţeles, şi de cheful nostru de a învăţa şi altele. Nu îmi amintesc cum a continuat ora aceea, dar ştiu că din acel moment, aproape oră de oră, a repetat mormăind: „În numele clasei...”

Éva SCHÖNBERG, Oradea

În amintirea lui Ludovic Schwartz

Mereu mă gândesc cu drag la modul în care domnul profesor m-a învăţat să ies basma curată şi plin de umor dintr-o situaţie neplăcută. Pe vremea aceea, când eram în clasa a X-a (în anul şcolar 1968/69) a luat fiinţă „clasa de fizică” la Liceul nr. 4. Întrucât formarea acestei clase a venit pe neaşteptate pentru conducerea şcolii (?), din lipsă de spaţiu, Amfiteatrul de fizică a devenit sala noastră de clasă.

Ne-am simţit excelent în această situaţie inedită. Domnul profesor ne-a pus la ora de dirigenţie muzică simfonică, ne-a proiectat filme despre zborul navei Apollo dar, în acelaşi timp, am lucrat susţinut. Săptămânal aveam şase ore de fizică. Am rezolvat o grămadă de probleme, ne-am pregătit pentru olimpiadă etc.

Tocmai studiam despre stroboscopie, când am hotărât ca, în locul experienţei clasice, care se prezintă de obicei pentru punerea în evidenţă a fenomenului (dungile aflate în mişcare circulară, iluminate fiind cu o sursă de lumină pâlpâitoare de 50 Hz, par să stea pe loc), să realizez o experienţă proprie.

Acasă am pregătit un disc, prevăzut cu un orificiu, pe care l-am fixat de un motoraş cu ajutorul căruia puteam să-l învârt cu diferite turaţii. Iluminând orificiul cu o lanternă puteam manipula după dorinţă spotul de lumină proiectat. Aceasta urma să devină prima mea „adevărată” experienţă-demonstraţie ştiinţifică în Amfiteatru. Toată lumea aştepta cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla. Am stins lumina şi ... toată şandramaua s-a stricat. Nimic nu a funcţionat! Eu, bineînţeles, m-am pierdut. Pipăiam pe întuneric printre cabluri când s-a făcut auzită vocea domnului profesor Schwartz. El, imperturbabil, a început să povestească, sustrăgând atenţia tuturor de la cele întâmplate, despre experienţa acelui savant care a dorit să demonstreze eficacitatea pompei de vid. Profesorul în cauză a pus un şoarece sub clopotul cu care era legată pompa şi a pus-o în funcţiune. Şoarecele ar fi trebuit să moară asfixiat dar, acest lucru nu s-a întâmplat deoarece pompa s-a stricat. Savantul, distrat, s-a găsit să comenteze cele întâmplate spunând: „Se poate că s-a stricat şoarecele!”

Toată lumea s-a distrat de minune, timp în care eu mi-am pus la punct stroboscopul şi totul a ieşit bine ...

Mereu mă gândesc cu recunoştinţă la acest gest al domnului profesor dar şi la severitatea şi exigenţa lui ...

Astăzi lucrez în cercetare, e adevărat că nu în domeniul fizicii teoretice (lucru pentru care domnul Schwartz poate că s-ar declara nemulţumit ...), ci în domeniul metalurgiei, sudura oţelului, dar tot ceea ce el m-a învăţat a stat la baza formării mele profesionale.

ADONYI Jani, S.U.A

Lóci - educatorul

Am avut deosebita plăcere de a-l cunoaşte pe Schwartz Ludovic nu numai ca prieten, dar şi ca diriginte al fiului meu. Clasa de fizică pe care a condus-o ar trebui trecută cu litere de aur în istoria Liceului nr. 4. Ştiinţa, omenia şi talentul său pedagogic şi-au lăsat amprenta. Din cei 31 de elevi care au absolvit această clasă, 29 au reuşit la facultate. Şi nu oricum! Au ocupat peste tot primele locuri.

Dar aceasta a fost doar latura profesională. Fiul meu întotdeauna îmi povestea cu însufleţire despre „poantele” domnului diriginte, lăudând umorul său. Era aşteptat cu mare nerăbdare întotdeauna. Elevii n-au îndrăgit numai fizica, fiindcă în orele de dirigenţie a prezentat nu numai vieţile şi opera marilor oameni de ştiinţă dar le-a condus paşii în lumea literaturii, muzicii, unde se simţea de asemenea acasă.

A cioplit oameni din ei.

Nu aştepta să fie lăudat, dar dacă totuşi se întâmpla să fie lăudat, primea laudele cu cea mai mare modestie. Cu timpul nu a mai acceptat să fie diriginte, spunând că a obosit. Mi-a spus: „acesta a fost cântecul lebedei.”

Nu l-am crezut. A mai predat şi a educat copii, mulţi ani după aceea. Memoria, învăţăturile sale, personalitatea sa remarcabilă trăiesc în continuare în inimile prietenilor, elevilor, cunoştinţelor şi familiei sale.

ADONYI Borbála, Israel

Am fost elevul profesorului Schwartz ...

Mă număr printre fericiţii care au avut deosebita şansă de a-l cunoaşte pe domnul Ludovic Schwartz a cărui influenţă asupra formării mele a fost considerabilă, egalată poate doar de influenţa familiei, iar mai târziu de cea a profesorului Şerban Ţiţeica.

Anii de liceu au fost marcaţi de personalitatea cvasipermanentă a acestui om, care radia în jurul său o aură de bunătate, integritate şi un bun simţ al umorului. Cuvintele sunt sărace pentru a descrie în întregime modul dânsului de a fi, aşa că mă rezum să spicuiesc câteva dintre amintirile mele, rămase ca nişte clişee dintr-un serial memorabil:

La una din orele de dirigenţie era vorba despre idealurile tinereţii. După oră l-am întrebat „în particular” dacă mai simte la fel ca în tinereţe, iar dânsul s-a întunecat la faţă şi mi-a zis, cu o adâncă tristeţe: „Din păcate, nu...”

Apropo de tristeţea dânsului: nu putea să o ascundă; i se citea pe faţă, iar asta se întâmpla când vreunul dintre noi era surprins cu lecţia nefăcută sau cu vreo măgărie; în astfel de situaţii avea un fel de a te privi că-ţi venea să intri în pământ de ruşine.

Apropo de ruşine şi de jena pe care mi-a produs-o: Era într-o frumoasă zi de 23 august, când deja eram colegi de breaslă şi defilam cu entuziasm la coada coloanei de manifestanţi. L-am întâlnit şi l-am întrebat glumeţ dacă ne mai obligă mult să participăm la astfel de prostii. Răspunsul n-am să-l uit niciodată: „Pe mine nu mă obligă nimeni, nimeni, pentru că, spre deosebire de voi, care cunoaşteţi trecutul din cărţi, pentru mine „23 August” înseamnă că trăiesc eu şi familia mea.”

Ulterior am aflat că urmau să fie deportaţi.

În clasa a XII-a, din cauza stresului şi a grijii de a da o bucăţică de suflet fiecăruia, a suferit o depresie nervoasă şi, o vreme, a fost voit să se odihnească la sanatoriul din Nucet. Într-o zi a primit vizita soţiei dânsului pe care a întrebat-o ce mai fac copiii. La răspunsul că băiatul aşa şi fata pe dincolo a întrerupt-o şi a specificat febril: „Nu copiii de-acasă, ci clasa mea!”

La despărţirea de liceu a făcut cadou din biblioteca sa personală, fiecăruia, câte o carte, cu dedicaţie, aşa că pot spune că toţi elevii cărora

le-a fost atunci diriginte posedă o parte din sufletul domnului Schwartz.

Andrei ŞTOKKER, Oradea

Rememorări despre Ludovic Schwartz

După amiază urâtă de octombrie... În decursul tentativei mele de a-mi aranja sertarele, mi-a căzut în mână un extemporal scris odinioară, la fizică. Propoziţii scurte, o problemă rezolvată pe jumătate şi răsplata lor, „un cinci” scris cu creion roşu. Dând înapoi timpul cu cincisprezece ani, îmi vine în minte o oră de fizică: Stau lângă tablă şi explic una din legile lui Newton. Înainte cu o zi am tocit textul din carte deoarece ar fi fost o neobrăzare să te prezinţi la ora profesorului Schwartz nepregătită. Ajung cam până la jumătatea celor pe care le aveam de spus, profesorul, din celălalt capăt al sălii, dă aprobator din cap. Deodată firul se rupe. Gata. Nu mai ştiu ce urmează. Mi-a ieşit complet din minte textul memorat. Mă uit deznădăjduită la colegii de clasă care nu îndrăznesc să-mi „sufle”. Momente chinuitoare. Mai apoi, profesorul mă ajută să trec peste situaţia neplăcută. Dintr-odată, îmi revin în minte cele învăţate şi încep să turui uşor nesigură. Simt că m-a prins. Nu putea suferi ca elevii lui să tocească. Câteva minute mă mai lasă să continui. Apoi, mă trimite la loc. Ştiu că, din cauza poticnelii, nu merit mai mult de 5.

Peste un an şi jumătate, mulţumită exigenţei profesorului meu de fizică aveam să intru cu uşurinţă în anul al treilea de liceu ....

Într-o dimineaţă de toamnă a anului 1982, profesorul Ludovic Schwartz s-a întâlnit pe centru cu mama unei foste eleve. Femeia i-a povestit fericită că fiica ei, ca rezultat al pregătirii ei temeinice de către profesorul de fizică, a reuşit la facultate. Deşi a luat ore particulare la matematică, fata a întrat datorită notei mari obţinute la fizică. Atunci profesorul, cu ochii înrouaţi de lacrimi a spus: „Vedeţi doamnã, în asemenea situaţii îşi dă seama un profesor că munca lui valorează mai mult decât a unui comerciant pentru că acesta din urmă, chiar dacă câştigă mai bine, nu poate avea asemenea satisfacţii niciodată …”

Éva SCHÖNBERG, Oradea

În amintirea unei veri lungi şi a unei prietenii frumoase.

Pe Lóci (al cărui nume, pe vremuri era Lali) l-am zărit pentru prima dată stând pe o bancă la umbra unui castan bătrân, la Moneasa unde eu eram în vacanţă cu familia. Stătea singur şi îngândurat, cred că nici nu m-a remarcat. Mai târziu am făcut cunoştinţă prin intermediul unei doamne. Era student al facultăţii de fizică-chimie din Bucureşti anul III sau IV.

Era un băiat înalt, brunet, cu ochi inteligenţi. Seară de seară ne întâlneam în salonul de primire al hotelului. Era un dansator bun, sigur pe sine, cu toate că – aşa cum mi-a explicat el în timpul dansului – în urma unei paralizii din copilărie, piciorul drept i-a rămas afectat. „Nu se observă” – l-am liniştit. „Şi sufletul îmi este paralizat.” - mi-a şoptit - dar nu se observă.

Mă uimea faptul că era doar cu câţiva ani mai în vârstă decât mine şi totuşi ştia cu mult mai multe lucruri decât mine. Era la secţia reală, dar avea o cultură umanistă largă, vorbea mai multe limbi, citea tot ce-i cădea în mână. Pe deasupra era amuzant şi spiritual.

„Eşti încă un mic Muki ”- mi-a spus odată Lóci, şi mi-a cumpărat o pălărie de paie cu boruri largi. Nimeni nu mi-a mai luat-o de pe cap, nici când era înnorat. Mai târziu, tot cu pălăria mi-am rămas luat bun de la el, din geamul trenului în gara din Moneasa.

„Iubirea de o vară – mi-a explicat bunica – va trece.” Anii au trecut şi multe lucruri s-au întâmplat altfel decât mi-am imaginat.

Am absolvit facultatea – secţia filologie – m-am măritat, Lóci s-a însurat, am avut un copil, Lóci a avut doi. Mi-a plăcut să predau, la fel şi lui, cel mai iubit şi stimat profesor de fizică din Oradea.

„Iubirea de o vară “ n-a dispărut de tot, s-a transformat într-o prietenie trainică. Ne-am întâlnit la Cluj unde şi-a luat examenul de grad. M-a căutat şi la Oradea ori de câte ori mi-am vizitat prietena Számtartó Nelli. Ne povestea mult despre metodele lui de predare, îi cita cu drag pe foştii lui elevi, dădea citire fragmentelor de proză scrise de el, dar în spatele entuziasmului său era totuşi prezentă umbra de tristeţe pe care am remarcat-o în prima zi a prieteniei noastre.

L-am vizitat la spital când am auzit că este grav bolnav. Era într-o cameră cu două paturi şi era îngrijorat pentru sănătatea tânărului din patul alăturat.

Am participat la înmormântare împreună cu soţul meu. A fost răpus înainte de vreme, de cancer. Cu două zile înainte de a muri, mi-a dat un telefon, şi şi-a luat rămas bun de la mine.

„Precis că nu mai am mult – mi-a spus cu o voce slabă – Nu, nu veni aici. Nu e cazul să mă vezi în această stare. Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

L-am acceptat pe Lóci cu părţile lui bune şi rele, cu europenismul şi temerile sale, iar eu am devenit mai bogată cu amintirea unui om deosebit.

Cluj-Napoca, 12 august 2003.

LÖWY Maya, scriitoare

Frânturi de amintiri despre Schwartz Ludovic, prietenul incomparabil

¨ Elevul „recunoscător”

Îmi amintesc mereu cu recunoştinţă de dumneavoastră, domnule profesor!

- ???

Aşteptam cu încredere să aflu ce a învăţat de la mine fostul elev.

- Şi eu pun în cutie beţele de chibrituri folosite aşa cum am văzut că făceaţi dumneavoastră”

- ???

¨ Nepotul grijuliu

Cu două zile înaintea morţii:

- Aşează-te la biroul meu. În sertarul de sus vei găsi nişte cărţi poştale. Scrie-mi adresa pe patru-cinci dintre ele, pune-le apoi într-un plic şi trimite-le mătuşei Giza la Arad…(pentru că aşa obişnuia să le trimită unicei sale mătuşe în viaţă, pentru a o scuti de efortul scrierii adresei.

Nu mai avea puterea să scrie, dar să se îngrijească de alţii, da.

¨ Profesorul distrat

Povestea despre sine însuşi:

Pe când se întorcea de la şcoală, în apropierea teatrului, văzu o trăsură. Fără să-şi dea seama, se întoarse spre calul care-şi mişca încet capul şi plin de respect salută: Bună ziua!

Un inspector de specialitate sosit de la Cluj asistase la câteva ore ale sale. După plecarea sa, Lóci observă că respectivul îşi uitase impermeabilul pe cuier. Imediat făcu un pachet şi-l expedie. Dar inspectorul îi returnă haina necunoscută, pentru că Lóci nu-şi recunoscuse propriul impermeabil, uitat de multă vreme pe cuier.

Cumpără ţigări „Litoral” la tutungerie. Ceru doar un pachet în valoare de 5 lei. Avea la el o bancnotă de 10 lei. Pentru a plăti 5 lei, rupse bancnota în două şi întinse vânzătorului o jumătate.

Omul spiritual

Cunoscător a mai multor limbi (şi în acelaşi timp excelent profesor de chimie şi fizică). , Schwartz Lajos pleacă pentru şase săptămâni la sora sa în Brazilia, la Sao Paolo. La întoarcere, desigur nu foarte bine, vorbea deja portugheza. Îl întrebai:

- Vorbeşti poate şi spaniola?

- Posibil, dar n-am încercat încă.

¨ Profesor meditator

Toţi pe care-i pregătea pentru facultate intrau în mod sigur. Mulţi mă rugau să intervin pe lângă el. Cu astfel de ocazii mă întreba: „Tu, de fapt, al cui prieten eşti? Dacă ai fi prietenul meu, ai renunţa la intervenţii, oricum trebuia să-mi spui cu mult timp înainte, la începutul anului şcolar.”

Am încercat să mă conformez spuselor sale. Astfel, atunci când dragul meu nepot Snufi împlini 6 luni, plin de încredere mă prezentai la prietenul meu Lóci şi-l rugai să-l programeze şi pe nepotul meu. Pe când el: „Nu puteai să-mi spui cu 6 luni mai devreme?”

Andrei DAUER, Israel

Mlădiţele veşnic verzi ale ştiinţei

Îţi mai aminteşti când s-a întâmplat? De fapt, prin anii ’52. Ai intrat în clasă şi murmurul obişnuit s-a stins ca prin vrajă. Ne-ai privit pe toţi cu ochi cercetători, dar prietenoşi, emanând o mare dragoste, şi ne-ai cucerit imediat. Apoi te-ai prezentat: „Mă numesc Schwartz Ludovic şi o să vă predau chimia...” Chimia? se miră mulţi peste ani! Da, chimia, mai apoi şi fizica. Ne-ai introdus într-o lume fantastică. Datele seci cuprinse în manuale au prins viaţă la orele tale şi entuziasmaţi de căldura ochilor ce ne urmăreau ne-ai purtat pe aripile fanteziei. Nimeni nu putea fi neatent, nimeni nu se putea gândi la altceva la orele tale.

Ca şi conduşi de bagheta unui magician, clasa trăia şi descoperea adevăruri alături de tine, în acelaşi ritm.

Oare îţi mai aminteşti bacalaureatul? Se mai purta „oralul” la vremea aceea! Clasa transpira sub povara emoţiilor şi a responsabilităţii. Ca întotdeauna, ai fost şi atunci alături de noi, ne-ai ţinut pumnii, te-ai bucurat de bucuria noastră când am reuşit, fiind părtaş deplin la notele excelente primite atunci.

Îţi aminteşti Lóci de prima noastră reîntâlnire? Cu cât interes ne-ai întrebat despre soarta noastră, despre succesele noastre, ţi-ai amintit de soţiile noastre, de glumele făcute, de tot ceea ce reprezenta o adevărată oră de curs. S-a întărit atunci în noi, odată în plus, convingerea că pentru a avea o şcoală bună nu sunt de ajuns elevii buni şi silitori, e mare nevoie şi de profesori eminenţi. Am descoperit şi respectat în tine dascălul pe care îl interesau soarta şi necazurile discipolilor săi; pedagogul a cărui energie izvora din apropierea lui de elevi şi educatorul care ne uimea cu perseverenţa şi probitatea sa morală.

Aşa au trecut anii, s-au înmulţit reîntâlnirile şi recunoştinţa tot mai multor generaţii de absolvenţi te-a ajutat să treci peste momentele dificile ale vieţii. Ţi s-au înmulţit ridurile pe frunte, anii ţi-au nins părul negru iar căldura sufletească îndreptată altădată spre discipoli, ai împărţit-o cu nepoţii tăi adoraţi.

Deveniserăm deja demult colegi când am ajuns să predăm la aceeaşi şcoală. Cu câtă dragoste m-ai primit! Doar vechii meşteri obişnuiau să vegheze aşa asupra discipolilor lor, a noilor generaţii. Mi-a fost atât de greu să-ţi văd umerii căzuţi, faţa oglindind o renunţare amară, gândul aşteptând despărţirea. Doreai să ne convingi că aştepţi cu nerăbdare pensia, dar asta noi nu am putut crede niciodată. Oamenii ca tine nu pot trăi fără şcoală aşa cum nicio adevărată şcoală nu poate exista fără oameni ca tine.

Trăieşti şi azi în amintirile noastre, în gândurile prin care ne retrăim adolescenţa printre vlăstarele veşnic verzi ale ştiinţei născute din seminţele ştiinţei plantate de tine.

dr. INDIG Ottó, Oradea

Necrolog apărut în ziarul „Fáklya” din 28 august 1988.